Cand eram mica uram sa fiu racita. Nu pentru ca ma simteam rau, ori pentru ca nu ma lasau sa ies din casa, ci pentru ca stiam ce ma asteapta. Si anume metodele traditionale de combatere a racelii. Se distrugea lumea in jurul meu la primele simptome de tuse ori la primii muci ce izvorau din adancul nasului, si incercam sa ascund asta cat mai mult. Imi stapaneam tusea cum puteam eu mai bine iar mucii ii haleam ca pe ciocolata de frica sa nu ma prinda mama ca am racit. Asta nu mergea desigur niciodata, moment in care incepea, la propriu, tortura.
Metoda 1: Cartofi fierti sau malai fiert cu otet.
Degeaba incercam eu sa ma ascund prin casa, oala cu cartofi era deja la fiert, otetul pregatit pe masa. De fiecare data speram in adancul sufletului meu ca poate nu e ceea ce cred eu, ca poate doar face salata orientala. Visele se naruiau insa in momentul in care incepea impachetarea cartofilor in prosoape. Cu sticla de otet intr-o mana, si cu prosopul cu cartofi in alta, mama se indrepta usor catre mine. Speriata, in coltul meu, precum un ostatic in mainile unor tortionari, ma rugam de ea sa ma lase in pace, ca sigur raceala trece de la sine. Uneori plangeam, in speranta de a o imbuna, insa nici asta nu prea-mi iesea. Si-mi punea cartofii calzi pe gatul imbalsamat in prealabil cu otet si se apuca sa-mi spuna povesti inventate de ea. Povestile erau ca sa-mi distraga, credea ea, atentia de la tortura. Nu uram nimic mai mult, decat modul in care se simteau cartofii pe gatul meu, sentiment amplificat de mirosul de otet care punea stapanire pe toata camera. Alteori, cartofii erau cu usurinta inlocuiti de malai. Adica, mai exact, mamaliga in prosop. Aia era si mai crunta, ca parca simteam mamaliga aia cum mi se prelinge pe gat.
Metoda 2: Albastru de metil
Se mai intampla uneori sa ma imbolnavesc in deplasare. Uneori eram in deplasare la bunica-mea la Galati, fosta asistenta medicala, care stia toate metodele din lume de combatere a racelii, iar eu eram cobaiul ei preferat. Cum nu eram acasa, nu mai mergea metoda clasica cu cartofii si se trecea la ceva mai soft, chipurile, ca pentru situatia in care ma aflam. Un timp, prin plansete si urlete, am reusit sa tin departe de mine metoda albastrului de metil, pana intr-o buna zi cand tuseam precum un aspirator depasit de vreme. Cu ochii mari am urmarit-o pe bunica-mea cum pleaca de langa mine si se indreapta catre dulapiorul malefic. De acolo a scos o bucata de vata pe care a inmuiat-o intr-o solutie… albastra, dohhhh, vata pe care apoi a infipt-o in varful unei foarfece. Cu foarfecta in mana s-a indreptat spre mine si cu o voce dura mi-a spus sa deschid gura, m-am conformat oripilata de ceea ce avea sa mi se intample, si cu o miscare jap jap m-a uns cu maglavais pe gat, a scos arma crimei din gatul meu si m-a lasat bocind. Am urat pe toata lumea in ziua aia.
Metoda 3: Zeama de lamaie
Metoda de tortura introdusa in viata mea tot de catre bunica-mea. Nu mai are rost sa spun ca e oribila. Va dati seama si singuri. Se stoarce una bucata lamaie intr-un paharel. Se trage cu una bucata seringa, zeama de lamaie din paharel. Se da capul puradelului de torturat pe spate. Cu mana stanga se cracaneaza narile pentru a face loc, cu mana dreapta pe seringa se impinge de pivot juma de seringa intr-o nara, juma in nara cealalta. Moment in care plodu’ incepe sa urle, ochii vor incepe sa-i lacrimeze, din pacate, nu din cauza plansului ci din cauza cantitatii mari de lamaie prizata, iar singurul lucru care il va tine in viata, va fi gandul ca va avea si el candva copii care vor raci si pe care va avea sansa sa-i traumatizeze pe viata in modurile descrise mai sus. Simt nevoia totusi, la aceasta ultima metoda sa fac o precizare. Seringa n-are ac. E foarte important.
Asadar si prin urmare, cand mi se face dor de copilarie ma gandesc la astfel de momente, de mult apuse si ma bucur ca orice om de inventia farmaciei. E drept ca acele chinuitoare metode dadeau roade de fiecare data, in timp record, spre deosebire de medicamentele de ultima generatie. Ah, ce vremuri maica!
