Substantivul lalea reprezinta un cuvant ca oricare altul, si are pluralul lalele. Deja mi se limba plimba-n gura cand incerc sa-l pronunt. Dar ce se intampla daca articulam hotarat acest substantiv la plural? Iese lalelele. Ca in melodia aia penala a Loredanei. Este el singur o cacofonie desi din punct de vedere gramatial el este corect. Si cam atat pentru moment.
Ma gandeam zilele astea la extraterestri si la ce s-ar intampla, cu noi oamenii, in cazul unei eventuale invazii. Si zic eventuale cu un ton optimist, ca sunt sigura ca daca maine aterizeaza o nava extraterestra pe a noastra frumoasa planeta, creatura ce va iesi din ea nu ne va intampina cu siguranta cu celebrul “We mean you no harm”, ca hai sa fim seriosi, de ce au mai venit, sa ne salute?
Sunt convinsa ca in imensitatea universului sunt o multitudine de planete pe care exista viata. Unele populate cu specii mai putin dezvoltate decat noi si si altele cu tehnologii si cunostinte la care noi nici nu ne putem gandi. Ca e greu de crezut ca din milioanele de miliarde de catralioane de planete numai a noastra e mai cu mot si ofera conditii de supravietuire.
Dar sa revenim la invazie. Sa presupunem ca mine ar ateriza o nava si din dansa ar iesi un alien care ar cere o conferinta cu cele mai puternice persoane de pe glob la care ar spune urmatoarele: “Buna ziua, ne-am adunat cu totii aici pentru a sarbatori asa cum se cuvine, uniunea dintre …”, scuze asta e din alta parte. Ar zice asa, de data asta o nimeresc, va promit: “Bai coaie, uite care e treaba. Eu sunt un extraterestru, si sunt, cum ati zice voi, un sol. Am venit, astfel, pe aceasta planeta pentru a va informa ca eu si gasca mea de extraterestri de pe planeta X dorim sa punem stapanire pe planeta voastra. Si pentu ca suntem o specie avansata dorim sa va facem o oferta in privinta aceasta. Aveti doua optiuni. Prima, va supuneti noua ca sclavi, pastrandu-va astfel viata, ori cea de-a doua optiune, va killarim dupa care va repopulam planeta.”
Toata planeta in acel moment va fi oripilata, Catalin Radu Tanase va fi prezent la fata locului socat de declaratiile extraterestrului si blamandu-i specia ca fiind una cruda si nemiloasa, niste barbari care vor sa puna mana pe ce nu este a lor. Toata populatia va izbucni in lacrimi de crocodil, e planeta noastra, nu se poate asa ceva, nu au dreptul sa faca asta. Si toti vor privi acei extraterestri ca pe niste personaje negative, de o rautate excesiva, care au in cap doar puterea absoluta si supunerea omului. Si stau eu asa si ma gandesc, dar ia sa o luam invers. Noi daca am fi in locul lor si am descoperi o planeta pe care se poate trai, cu resurse infinit mai multe decat Terra, dar populata deja de o specie cat de cat avansata insa mediocra comparativ cu noi, atunci cum am proceda? Ne-am duce la ei si le-am spune “Sa traiti bine, suntem doar in vizita”? Dupa care ne hahaim nitel cu ei si plecam acasica? Nu cred. Cred ca la fel am dori planeta aia doar pentru noi. Pentru ca orice specie, terestra sau extraterestra ce detine inteligenta este condusa de dorinta de cunoastere si de putere. Pai in cazul asta, daca si noi am proceda la fel, atunci de ce ii blamam pe aia? De e ar fi aia rai si noi buni? Din pricina circumstantei?
Deci pana la urma ce am vrut eu sa scriu in postul asta? Ca regula razboiului e simpla, cel mai puternic castiga. Nu exista personaje pozitive si personaje negative. In oricare fiinta exista atat dorinta de mai mult cat si insinctul de supravietuire, indiferent de ponderea celor doua intr-un anumit moment.
Hai ca pe asta l-am trantit epic. Asta a fost asa ca nu stiam ce incheiere sa pun. Deci v-ati prins, da? Sfarsit!
Mi-am adus aminte de o poza pe care am facut-o de curand la mine in cartier si pe care vroiam sa o impartasesc cu voi. E vorba de trecerea de pietoni care te duce direct in gard, ca dupa cum vedeti, nu exista trotuar. Numai in Romania se poate intampla asa ceva.
Deci, inainte de a incepe sa-mi scriu bazaconiile, dati-mi voie sa va spun ca la momentul redactarii acestui post ma aflu la bordul unui avion cu destinatia Milano, unde (sper) ca ma asteapta Iubi. Zic, sper, ca daca nu ma asteapta atunci m-a luat dracu’.
Poate va intrebati, da’ cum naiba scrie ea in avion, caci nu-i asa, stim cu totii ca in avion nu ai voie cu aparate electronica deschise. Si asa este, nu am sa va mint, nu este voie cu aparate electronice, dar cum m-a lovit brusc inspiratia divina, m-am gandit sa profit de ocazie si sa pun literalmente pe foaie cateva idei. Asa ca mi-am scos din gentuta agenda verde de pitzipoanca si m-am pus pe scris.
Dar hai sa trecem la fapte. Despre ce vroiam eu sa vobesc aici? A, da. Ma emotioneaza despartirile pe aeroport pana la umplerea curului de lacrimi. Ii vezi pe cate unii izbiti de dragoste eterna care-si iau ramas bun printre pupaturi si chicoteli de parca a fi sfarsitul lumii. Si-s asa de emotionati incat mai au putin si-si iau la revedere cu batista. Fratilor, da’ cat ati fost acasa, in inimitatea voastra nu ati putut sa va revarsati sentimentele? Tre’ neaparat sa faceti asta in aeroport de fata cu martori? Potoliti-va dracu ca vin crenvurstii pe care i-am mancat de dimineata inapoi. Nu vreau sa par insensiila, dar ma ingretosati. Sa stiti ca declaratiile de iubire vesnica se pot face si acasa cu 2-3 ore mai devreme. Nu o sa creada nimeni ca daca nu te dai in stamba pe aeroport nu-l iubesti pe respectivul.
Da’ de unde mi-a venit mie ideea asta? Ei bine, iata, acum, aici, cum ar sune Andreea Marin, o sa va spun. Asteptam la coada pentru check in, iar in spatele meu era o baba cu gura mare, insotita, din cate am tras cu urechea, de fii-sa si de nepoa-sa. Printre luari la revedere, o sa ne fie dor de tine (oau, muriti o saptamana fara baba) si lacrimi de iubire, la un moment dat, probabil epuizata de valul de sentimente din jurul ei, baba si-a aratat afectiunea fata de puradoaica cum stia ea mai bine. A dat sa o pupe. Numai a nu a fost un pupic normal bunica-nepoata, a fost un ditai mozolu ce a culminat cu impartirea salivei de la una la alta. Si ma uitam si ma chinuiam sa tin crenvurstii la locul lor, si analizam cum botu scarbos si salivos al babei se atingea de botu lu aia mica, si cum le cugeau balele siroaie la amandoua, moment in care a venit randul meu la check in. Thank God! Si am tras eu concluzia ca unele babe sunt scarboase rau. Aia mica era o copchila proasta, ce cacat stia ea? Asa o invatase infecta aia de bunica-sa ca tre sa-si arate afectiunea. Prin mozoale salivoase pline de infectie. Cum sa faci asa ceva, tu ca om matur. Ca se presupune ca o baba cat de cat lucida intra la categoria om matur. Cum sa-ti imprastii microbii din gura ta scarboasa de baba in gura lu aia mica? Si sa faci asta cu dagoste. Si am tras o concluzie, pentru ca, cenvurstii mei sa stea acolo unde sunt, tre si saliva babelor sa stea acolo unde trebuie. Uite ca-s si filosoafa.
Nu cred ca am mai scris atat de la BAC. Aproape ca-mi uitasem scrisul. Si cu regret zic, ca e urat rau. Daca ma uit inapoi si ma gandesc mai bine trag concluzia ca e atat de urat inca imi fac giji ca atunci cand voi ajunge acasa, si-l voi redacta, voi avea dificultati intru descifrarea lui. Desi treaba asta e cam relativa, ca daca ajung sa pun asta pe blog, inseamna ca am parcurs deja randurile de mai sus. Deci este o bucla infinita. Chestia asta cu intelegerea scrisului e cam ca filosofia aia cu “Eu mint mereu”, care daca e considerata ca fiind adevarata, insemna ca fiecare lucru pe care il spun eu este o minciuna, deci si propozitia de mai sus, de unde rezulta ca este falsa. Daca o consideram falsa, atunci tragem concluzia ca eu zic mereu adevarul, deci si cand am spus “eu mint mereu”, ceea ce face propozitia adevarata. E doar o analogie filosofica, nu ma astept s-o intelegeti.
Ma doare mana, se pare ca mi-am pierdut indemanarea la scris. Ma duc sa ma pis. Asta acum, ca la momentul in care tu citesti, eu voi fi de mult pisata.
